"Venere și Madonă", în cuvinte încrucișate

  În momentul în care Eminescu a scris în 1869 versurile: Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, / Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii  etc., un fapt revoluţionar s-a petrecut în literatura română.  Eugen Lovinescu

ORIZONTAL : 1) Proces afectiv care în această poezie dă expresie durerii pentru iubirea care este trecătoare şi nostalgiei pentru fericirea  dispărută – Luna!  2) Poezia începe cu o superbă construcţie sonoră: Ideal pierdut în noaptea… lumi ce nu mai este   – Creangă raportat la Eminescu privind îmbogăţirea tezaurului literar.  3) Regiune (abr.)  –  Talentul autorului în a crea imaginea femeii ce se desprinde din lumea obişnuită căpătând un aspect de purificări angelice  – Care apar prima dată în literatură, cum ar fi posibilităţile proaspete de expresie metaforică.  4) Rimă! – Specific, precum simbolul eminescian care creează ridicarea unui caz individual la sensuri generale.  5) Femeia decăzută îl face pe autor să exclame: Şi privesc la tine, demon, şi amoru-mi… şi rece (masc., pl.) -  A deştepta, de pildă sentimentul de dragoste pentru femeie cu puritatea morală a Madonei.   6) Urmă!  – Tu îmi apari ca o bacantă, ce-a luat cu-nşelăciune / De pe-o frunte de fecioară mirtul… de martir – Scriitor mexican (n. 1914).  7) În poezie se exprimă concepţia poetului despre trecerea eternă a lucrurilor: … ce gândea în basme şi vorbea în poezii (art.) – Rudenie.   8) Arbore conifer – Referindu-se la amorul stins şi rece, autorul exclamă: Mă… cum asupra-ţi eu să caut cu dispreţ.   9) Elegia, dragostea, natura etc, în capodoperele eminesciene – În raft! – Zeitate egipteană.  10) A trece cu vederea – Observăm antiteza între imaginea femeii divinizate şi aspectul celei, al cărei suflet a devenit uscat: O fecioar-a cărei suflet… sânt ca rugăciunea, / Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir (pl.).  11) Poetul e un moralist aprig, cu invective şuierătoare: Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie, / Cu inima stearpă, … şi cu suflet de venin (pl.) – Pictorul renascentist vede în Madonă divinizarea de ordin spiritual: Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate, / Te-a văzut plutind regină printre… din cer.  12) Pentru Eminescu, Venus reprezintă simbolul frumuseţii fizice: Venere, marmură caldă, cu ochi de… ce scânteie  – O! te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste / Dintr-un cer cu alte stele, cu alte raiuri, cu… zei (art.).    

	1	2	3	4	5	6	7	8	9	10	11	12
1
2
3
4	A											L
5
6
7
8
9
10
11
12

VERTICAL: 1) Rafael, îmbătat de ideal, pictează imaginea Madonei: Cu diadema de stele, cu… blând, vergin – Trup, precum cel al zeiţei frumuseţii: A femeiei, ceşi astăzi tot frumoasă o revăd. 2)Est-Nord-Est –Corp precum al Venerei, căreia poetul i se adresează cu admiraţie: Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie – Pronume posesiv (masc.).3) În final constatăm că, pe lângă invectiva la adresa bacantei, se zbate aceeaşi iubire care simte trebuinţa sanctificării păcatului: La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi… -adânci ca marea, / Şi sărut a tale mâne, şi-i întreb de poţi ierta – Care aparţine unui mit, precum imaginea frumuseţii antice, de care se lasă ispitit sufletul poetului.4)Adoraţi!– În contrast cu Venere şi Madonă, bacanta este imorală: Buza ta… de-al corupţiei muşcat (masc.).5)Râu în Chile -Mihai Eminescu.   6) Mucenic, ce poartă pe frunte mirtul verde – Cămaşă brodată – Ion Agârbiceanu. 7) Poezia se încheie cu preamărirea femeii iubite: Suflete! De-ai fi chiar demon, tu… sântă prin iubire, / Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond – Sufletul poetului se zbate frământat de patimă: …demon făcui o sântă, dintr-un chicot, simfonie – Pene! 8)Pictorul admiră femeia în dubla ipostază de zeiţă a iubirii şi de mamă a Mântuitorului: Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o… instelată, /Suflet îmbătat de raze şi d-eterne primăveri – Nuia. 9)Timotei Cipariu – Ion Rotaru – Pictor şi arhitect italian (Sanzio, 1483-1520), autorul celebrei Madona Sixtină. 10)Punctul de plecare al poeziei, care înseamnă o chemare a mitologiei de care poetul se simte ispitit – Localitate în Franţa. 11) Poezia …artistă (2 cuv.) – Zădărnicie – Iorgu Iordan. 12)A folosi, precum metaforele ce fac plăcută poezia lui Eminescu prin frumuseţea versurilor şi originalitatea cugetării – Poezia Trecut-au…
Dicţionar: PAZ, SEA, URT.  
Prof. Nicolae Vicolov     

solutia
ALTE CAREURI CU EMINESCU
Consultarea textului

Ideal pierut în noaptea unei lumi ce nu mai este, Lume ce gândea în basme si vorbea în poezii, O! te văd, te-aud, te cuget, tânără si dulce veste Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alti zei. Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie, Brat molatic ca gândirea unui împărat poet, Tu ai fost divinizarea frumusetii de femeie, A femeiei, ce si astăzi tot frumoasă a o revăd. Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată, Suflet îmbătat de raze si d-eterne primăveri, Te-a văzut si-a visat raiul cugrădini îmbălsămate, Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer Si-a creat pe pânză goală pe Madona Dumnezeie, Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin, Fată pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie, Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin. Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieti de poezie, Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc, Si-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie, Când viata pustiită râde-o rază de noroc. Am văzut fata ta pală de o bolnavă betie, Buza ta învinetită de-al coruptiei muscat, Si-am zvârlit asupră-ti, crudo, vălul alb de poezie Si paloare-i tale raza inocentei ei I-am dat.

Ti-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal, Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot, simfonie, Din ochirile-ti murdare ochiu-aurorei matinal. Dar azi vălul cade, crudo! dismetit din visuri sece, Fruntea mea este trezită de al buzei tale-nghet Si privesc la tine, demon, si amoru-mi stins si rece Mă învată cum asupră-ti eu să caut cu dispret! Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nselăciune De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir, O fecioar-a cărei suflet era sânt ca rugăiunea, Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir. O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie, Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin, Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie, Cu inima stearpă, rece si cu suflet de venin! * Plângi, copilă? -- C-o privire umedă si rugătoare Poti din nou zdrobi si frânge apostat-inima mea? La picioarele-ti cad si-ti caut în ochi negri-adânci ca marea Si sărut a tale mâne, si-i întreb de poti ierta. Sterge-ti ochii, nu mai plânge!... A fost crudă-nvinuirea, A fost crudă si nedreaptă, fără razem, fără fond. Suflete! De-ai fi chiar demon, tu esti sântă prin iubire, Si ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.

Opera „Venere şi Madonă” a fost scrisă de Mihai Eminescu, cel mai mare poet român, aparţinând perioadei marilor clasici. La 25 februarie 1866 publică prima poezie, “La mormântul lui Aron Pumnul”, ca în timpul scurtei sale vieţi,Eminescu, să poată publica un singur volum de poezii.Titlul poeziei de faţă denumeşte încă de la început antiteza, figură de stilîntâlnită la nivelul întregului text. Venera, zeiţa iubirii la romani, corespondentulAfroditei este, după relatările lui Homer, fiica lui Zeus şi soţia lui Hefaistos. Înschimb, Madona este reprezentarea Maicii Domnului în artele plastice, femeie cuchip de înger. Încă de aici constatăm antiteza între cele două tipuri de femei:Venera, tipul femeii adulterine, ce e frumoasă, dar infidelă soţului său, iar Madonae considerată femeia ideală pentru că e castă, pură, sfântă. Poetul vine cu proiecţiafemeii ideale asupra femeii iubite.Poezia de faţă este împărţită în trei părţi. Prima parte e compusă din primele patru catrene. Iată cum comentează Al. Philippide despre prima strofă: „Eminescu edin fire un băştinaş al acestei lumi de care vorbeşte în „Venere şi Madonă”: şi elgândeşte în basme, adică gândeşte poetic. Totodată însă trebuie adăugat că mintealui e tot aşa de potrivită şi pentru abstracţii, pentru cugetare pură; el avea cunoştinţetemeinice de filosofie şi a tradus pasajele de Critica raţiunii pure a lui Kant. Ce înseamnă a gândi poetic? Gândirea poetică nu este creaţie de imagini. Imaginea poate să ilustreze o gândire poetică, nu se confundă însă cu aceasta. Gândirea poetică s-ar putea defini drept acea mişcare a minţii care, trecând peste orânduialaobişnuită a fenomenelor, găseşte în lume apropieri şi afinităţi sau deosebiri şicontraste care ne uimesc şi ne dau sentimentul frumuseţii.”Tot în prima parte, Eminescu ne face portretul Madonei, care are „diademade stele”, „surâsul blând”, „faţa pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie”, ca în partea a doua Venera să fie numită „Femeie stearpă, fără suflet, fără foc”, „crudo”sau „bacantă”. Aceste învinuiri şocante, pe faţă, stârnesc revoltă, dezamăgire,durere în inima iubitei, ceea ce descoperim în ultima parte a poeziei pentru căiubita, asemănată aici cu Venera, plânge. Eul liric îşi dă seama că „a fost crudă-nvinuirea” şi, prin faptul că îi cade la picioare, iubitul îi cere iertare şi-i sărutămâinile. În ultimele două versuri iubita, aşa cum este ea, e considerată sfântătocmai prin faptul că iubeşte şi este iubită la rândul său. Aici apare din nou antiteza pentru că Venera este numită din nou demon, dar portretul ei este acum schimbat pentru că are „ochi mari şi părul blond”.Dacă în primele două părţi timpul verbal este trecutul, în ultima parte seschimbă perspectiva, pentru că timpul folosit e prezentul.D.Popovici tratează aspectul mitologic al poeziei „Venere şi Madonă” şi iatăce spune despre aceasta: „Începutul ei (poeziei) trăda o puternică ataşare de figurilemitologiei eline, el simţea o înclinare adâncă pentru idealurile unei lumi careapucase demult, dar care lăsase moştenire timpurilor noastre gândirea mitică şi expresia poetică. Din bogata galerie a personajelor mitologiei eline, poetul izola cuacel prilej figura zeiţei Venus, imagine a frumuseţii după concepţia elină, frumuseţede forme şi de voluptăţi în faţa căreia se ridica idealul frumuseţii moraleconcretizată, în creştinism, de figura Madonei. În aceste începuturi poetice ale luiEminescu, cele două imagini concretizau două straturi din istoria civilizaţiei şifuncţionau izolat în planul poeziei, semnificând două idealuri poetice şi traducândtotodată ritmica sentimentului de adoraţie, care pentru poetul român cunoaşte dublamişcare spre voluptate fizică şi spre voluptatea morală”.Eminescu a adoptat în stilul său romantismul. Şi în poezia de faţă, autorul îşidovedeşte calităţile de romancier. Spre exemplu timpul şi spaţiul sunt infinite pentru că aproape toată poezia te duce cu gândul la trecutul îndepărtat, dar nu unul bine situat pe axa timpului. Tot specific romantismului, în această poezie Eminescufoloseşte pendularea între extreme, deoarece la început eul liric se poartă cât se poate de urât cu Venera, ca mai apoi să-şi dea seama că aşa cum este ea, cu afinităţişi defecte, este iubital lui, ce îl iubeşte.Ca în orice operă lirică, în această poezie se pune valoare pe aspectul esteticşi în acest scop sunt folosite figuri de stil ca:

metefore

(„Ideal pierdut în noapteaunei lumi ce nu mai este, / Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii”; „ochi de piatră ce scânteie”; „grădini îmbălsămate”; „raze ce-nconjoară cu magie”; „mirtulverde de martir”),

epitete

(„tânără şi dulce veste”; „Madona dumnezeie”; „faşa pală”; „palide raze”; „visuri sece”; „surâsul blând, vergin”; „privire umedă şirugătoare”; „crudă şi nedreaptă, fără razem, fără fond”),

comparaţii

(„ca gândireaunui împărat poet”; „femeia-i prototipul îngerilor din senin”; „inima bacantei espasmodic, lung delir”; „ochi negri-adânci ca marea”),

antiteze

(„Din demon făcuio sântă, dintr-un chicot simfonie, / Din ochirile-ţi murdare ochiu-aurorei matinal”;„Suflete!de-ai fi chiar demon, tu eşti sântă prin iubire”),

inversiuni

(„tânără şidulce veste”; „bolnavă beţie”; „palidele raze”; „palidă femeie”),

personificări

(„raze blonde”, „râde-o rază de noroc”; „privire umedă şi rugătoare”),

enumeraţii

(„te văd, te-aud, te cuget”).Poezia este compusă din 12 strofe de tip catren, ce au măsură de 15-16 silabe pe vers. Rima este încrucişată, iar ritmul trohaic.„Universalitatea unui poet, când n-o confundăm cu efemera notoritate, esteîmprejurarea prin care opera sa, zămislită în timpul şi spaţiul pe care le exprimă,iese din limitele epocii sale şi ale ţării unde a luat fiinţă şi devine inteligibilăîntregii umanităţi... Foarte tânăr sau mai matur, Eminescu era obsedat de geneza poporului român şi plănuia vaste epopei ori drame despre episodul daco-roman,încercând a crea şi o mitologie ad-hoc.” (G. Călinescu)

Solutia careului: Te duci...

1        S	2  U	3  F	4  E	5  R	6  I	7  N	8  T	9 A	10	11 A	12  D
2   A	N	I	I		S	V		V	A	Z	E
3     L	E	I		S	T	E	A		C	I	F
4	I	N	A	M	O	R	A	T	E		A
5  B		T	L		V	S		N	I	C	I
6    L	I	A		C	I	U	D	A		E	M
7 E	D		P	U	T	N	A		A	L	A
8 S	E	A	R	A		A	C	U	M		T
9 T	I	N	E		P	R	A	Z		U	O
10 E		U	T	I	L	E		U	R	M	A
11 M	A	N	U	S	A		A	R	T	A	R
12 A	R	T	I	S	T	I	C	A		R	E